No Comments 310 Views

Cum poţi fi numai al tău

Când am fost ultima dată în competiţie cu cineva? Probabil, pe drum, încercând să îl întrecem pe cel care s-a băgat în faţă noastră la semafor. În autobuz, pentru ultimul loc liber. Pe Facebook, într-o polemică? Acasă, într-o mică ceartă cu părinţii? Într-un mail în care era şi şeful pus în Cc? A meritat? Acum ne simţim mai puternici? Cine a câştigat?

 

Am urmărit multe discursuri înainte de a păşi în această bulină roşie. Majoritatea lor erau motivaţionale. Zeci de sfaturi pentru o viaţă perfectă, o familie perfectă, relaţia prefectă, afacerea perfectă. “Nu renunţa!”, “Mergi mai departe!”, “Vei fi cel mai bun!”, “Vei ajunge în vârf!”. Dar ce s-a întâmplat cu toţi cei care nu au reuşit? Aaa… păi nu şi-au dorit destul. Că doar asta învăţăm: Dacă vrei un Ferrari, o casă pe Coasta de Azur şi o căsnicie perfectă cu un star de la Hollywood, trebuie doar să îţi doreşti cu adevărat. Aţi văzut documentarul de succes The Secret? Asta este gogoașa pe care o vinde.

Librariile sunt arhipline de cărţi despre cum să ajungi bogat în zece paşi simpli sau în doi ani sau „ÎNCEPÂND CHIAR DE ACUM!”. Unele dintre ele sunt scrise chiar de milionari, care, se pare, vor din tot sufletul să fim, la rândul nostru, milionari. Donald Trump a publicat “Gândeşte bine în afaceri”, “Gândeşte ca un milionar”, “Calea spre succes”, “Cum să ajungi bogat”. Nu ştim dacă cineva a făcut bani citind aceste cărţi, dar ştim sigur că cineva a făcut milioane scriindu-le.

Oamenii au nevoie de exemple, de poveşti de success pentru a merge mai departe. Dar unde ajungi dacă ai ca model o poveste nesinceră şi, mai ales, incompletă? Îmi spui că tot ce a contat au fost munca şi motivaţia, dar eu vreau să ştiu în ce concurs de împrejurări ai reuşit. Pentru că dacă ascunzi de mine o singură piesă, maşina pe care “mă ajuţi” să o construiesc nu va merge.

Nu vreau să-mi spui ce să fac, vreau să-mi spui ce să NU fac. Nimeni nu vorbeşte despre cât de importantă este, în arta de a lua decizii, decizia de a NU face ceva, alegerea de a sta deoparte sau chiar de a renunţa. Un faliment este doar urmarea unei idei greşite sau prost gestionate.

Ce afacere, extrem de prosperă, nu va falimenta niciodată? Exact! Cazinourile. Pe ce se bazează cazinourile? Chiar pe cei care nu pot sta deoparte şi, mai ales, pe cei care nu ştiu să renunţe. Într-un press trip la Monte Carlo, i-am luat un interviu lui Daniel Negreanu, cel mai de succes jucător român de poker, cu unele dintre cele mai mari câştiguri din lume. L-am întrebat ce îl face pe el mai bun decât orice alt jucător de poker? Mi-a răspuns: “Eu ştiu când să mă ridic de la masă.” Majoritatea jucătorilor, când pierd, speră să întoarcă norocul. Mai comandă câteva pahare, îşi pierd calmul şi, deci, concentrarea, iar până dimineaţă rămân lefteri. Jocul de poker este o metaforă perfectă pentru vieţile noastre profesionale. Esenţial este să ştii când să schimbi strategia de joc, când să bluffezi, dar mai ales când să te opreşti.

Specia umană, ca multe alte specii, a venit la pachet cu spiritul de competiţie. Ne întrecem unii cu ceilalţi încă de când suntem spermatozoizi. Viaţa este o întrecere nebunească. Competiţia este cheia progresului. Civilizația a fost clădită din dorința lui X de a îi arăta lui Y că poate fi mai puternic, mai bogat, mai deștept sau mai inventiv. Însă, uneori, spiritul de competiţie poate fi extrem de daunător. Pentru că pierdem din vedere câteva întrebări esenţiale: ce am dat la schimb pentru ce am obţinut? Ce au dat la schimb cei cu rezultate mai bune decât ale noastre? Liniştea lor? Sănătatea? Toată energia? Timpul petrecut cu familia?

Merită să le pierzi pentru ce ai câştigat?

Cât trebuie să câştigi ca să merite, într-o lume în care stresul cauzează cele mai grave boli? Competiţia are sens numai când lupta este a ta, numai atunci când crezi 100% în ea şi în rezultatul pe care îl aştepţi . Orice luptă ne consumă. Cred că trebuie analizăm mult mai bine ce luptă ne alegem, indiferent dacă este o competiţie cu ceilalţi sau cu noi înşine.

Altfel, depresia si anxietatea devin personalitatea noastră. Nu mai eşti Alex, Mihai, Alexandra sau Bianca. Eşti ăla trist, ala mereu nervos, fata aceea stresată, tipa ciudată cu atacuri de panică. 75% dintre români sunt stresaţi din cauza serviciului. 6 din 10 angajaţi români consideră că stresul şi suprasolicitarea sunt consecinţe ale orelor de lucru din afara programului, inclusiv în weekend.

Am lucrat, lucrăm sau ne dorim să lucrăm în corporaţii, deşi unele îşi tratează angajaţii ca pe animalele de fermă.

O parte dintre ele au open spece-uri cu zeci de birouri înghesuite, colegii aud ce vorbeşti la telefon cu copilul tău, văd tot ce tastezi, sunt martori chiar fără să-şi fi propus asta.

Fiecare minut de întârziere trebuie recuperat, fiecare mers la toaletă sau la ţigară îţi sunt cronometrate. Pauza de masă şi salariul modest nu îţi permit să ajungi la restaurant.

Vei mânca la cantina lor pentru ca o parte din banii tăi să se întoarcă la ei.

Nu ai dreptul la linişte, nu ai timp de gândire. Trebuie să respecţi un deadline care, de foarte multe ori, e absurd, iar orice întârziere este penalizată.

Dacă cedezi, eşti trimis la medicul companiei care te trimite la psihologul companiei care te trimite la spital: “Sperăm să te faci bine cât mai repede. Avem mare nevoie de tine.”

Evaluări săptămânale în care eşti încurajat să-ţi spui părerea despre comportamentul şi randamentul colegilor, adică să torni, ca în comunism. Oare cine va fi dus luna aceasta la tăiere? De salariu.

Nu toate, dar multe dintre companii întreţin o sclavie modernă, în care tu, ca individ, eşti cantitate neglijabilă. Munca ta contează, tu nu contezi.

Îţi rămân două opţiuni. Să fii al lor sau să fii al tău.

Cum poţi fi numai al tău?

Demisionează! Dacă nu-ţi place, renunţă. Dacă ai acumulat destulă experienţă într-o multinaţională, pleacă. Îţi pierzi timpul şi sănătatea. Oricât de mult vei avansa în interiorul corporaţiei, şansele să ajungi CEO sunt foarte mici. Şi, oricum, potrivit Forbes, 20% dintre CEO suferă de depresie.

Fii colaborator, fii partener de afaceri, dar nu angajat.

Evită să lucrezi în spaţiul lor, în cladirea lor de birouri spre care cu toţii se îndreaptă, la 8 dimineaţa, cu capetele plecate.

“There is a crack in everything that’s how the light gets in”, spunea Leonard Cohen. Tehnologia şi internetul fac o mare gaură în zid prin care poţi evada. Caută job-urile pe care companiile le externalizează. Oferă servicii bune, de care companiile au nevoie, dar lucrează de la propriul birou, care însemnă un laptop plimbat la plajă, pe munte sau la terasă.

Pentru a ajunge să faci asta, alege-ţi un singur domeniu. Nu poţi fi bun la toate. Nu pierde timpul şi energia încercând pont-uri şi business-uri minune. Am cunoscut oameni care îşi schimbă, de la un an la altul, domeniul de activitate şi nu reuşesc nicăieri. Au un CV bogat, dar niciun domeniu în care să fi acumulat multă experienţă, deci nu au ce transforma în bani mulţi. Dacă vreau să angajez un programator, mă voi uita fix la experienţa lui de programator. Puţin îmi pasă că a fost si ospătar, şi violonist în Filarmonica din Berlin. Asta, bineînţeles, dacă nu vreau să fac o aplicaţie care să imite perfect sunetul de vioară.

Evită pe cât posibil contractele de exclusivitate. Gândeşte ca un patron de restaurant! Din ce prepari tu trebuie să guste toată lumea. Cu cât ai mai mulţi clienţi, cu atât vei fi mai liniştit. Dacă unul pleacă, lucru pe care, bineînţeles că nu ni-l dorim, măcar ai şansa ca ceilalţi să rămână.

Promovea-ţi afacerea! Bill Gates spunea că dacă ar rămâne cu un singur dolar în buzunar, l-ar investi în PR. LinkedIn, Facebok, Instagram, YouTube, toate sunt minuni care te ajută enorm. Lumea trebuie să afle ce faci.

Nu face compromisuri. Dacă încă nu ai o familie de întreţinut, rezistă cu covrigi şi gogoşi până când reuşeşti. Pentru un om cu demnitate, nimic nu este mai dăunător decât compromisul. Cheia oricărei afaceri este ca investiţia să fie mai mică decât profitul. Ceea ce m-a surprins întotdeauna este că, atunci când spunem “investiţie”, ne gândim în primul rând la bani şi abia apoi la energia şi sănătatea pe care le punem în joc. Compromis e atunci când le consumi pentru un lucru în care nu crezi cu adevărat.

Sunt trei ani de când am părăsit radioul şi televiziunea. Radioul e minunat, dar numai dacă îl faci exact cum vrei tu. După aproape 5 ani de trezit la 5 dimineaţa, am reuşit să duc matinalul de la radio pe locul 3, făcând exclusiv ce m-a tăiat capul. Anii în care am condus o televiziune au fost destul de neplăcuţi. Pentru că abia atunci am simţit cu adevărat presiunea corporatistă.

Acum, cam tot ce fac, fac pe net. Pagina mea de Facebook, pagina mea de Instagram, canalul meu de YouTube, imaginea mea. Realizez o emisiune de succes pe un site al cărui owner îmi este în primul rând prieten. Cele mai importante lucruri în viaţă se fac din prietenie. Scriu scenarii de film sau de televiziune. Încă scriu poezie şi intenţionez să public din nou. Din realizator radio, m-am reprofilat pe evenimente pe care le prezint sau pe care le organizez.

Aş vrea să închei cu un citat din poeta Aurora Cornu, prima soţie a scriitorului Marin Preda: Nu am făcut în viaţă tot ce am vrut. Dar măcar nu am făcut nimic din ce nu am vrut. Faceţi numai ce vreţi sau, cel puţin, nu faceţi ce nu vreţi!

Discurs susținut la TEDxUniversitateaPolitehnicaBucurești, ediția 2018

About the author:
Has 142 Articles

LEAVE YOUR COMMENT

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RELATED ARTICLES
Parteneri
Bro News

Pagina de media

Chill Brothers

Back to Top