25 Comments 6123 Views

Viaţa lui Andrei Gheorghe povestită de Andrei Gheorghe

În 2006 am început să lucrez la “Istoria Orală a Radioului Privat Românesc”, carte care cuprinde zeci de interviuri cu oamenii-cheie din FM-ul nostru. De 12 ani trag pe bandă prezentatori, manageri de radio, oameni de tehnic, editori, ştirişti etc. Azi-noapte, cu lacrimi în ochi, am transcris microcaseta “30.05.2006, Andrei Gheorghe”: Viaţa lui Andrei, mai ales cea profesională, adică – în cazul lui – cea atât de personală, povestită chiar de el:

B.N: Cum era viaţa ta înainte de radio?

A.G: Pentru oamenii de vârsta mea, viaţa se împarte în două: până în ’89 şi după ‘89. Pană în ‘89 n-am făcut nimic, absolut nimic, dacă vorbim strict de radio. Dar tot ce am făcut până atunci, m-a ajutat să intru în radio. Aveam meserii part-time care te obligă să intri în contact cu oamenii: DJ de club, receptioner, ingrijitor de terenuri de tenis, salvamar şi ghid. Ghidul e o chestie evoluată pentru că acolo deja ai microfon şi patruzeci de oameni în autocar cărora trebuie sa le atragi atenția, să îi faci să te asculte, nu să măcăne între ei. Unde apare aici partea de radio? În momentul în care te plictiseşti făcând acelaşi lucru şi se declanşează un proces care te obligă să începi să improvizezi pe marginea a ceea ce pezinţi. La al patruzecilea drum deja te saturi. Pentru ei, discuţia e nouă, dar pe tine te oftică. Tu ai tot discursul de ieri. Aşa că, dacă ceri mai mult de la tine, începi să-ţi faci un show din povestea asta și ajungi ca acel tur de litoral să nu te mai plictisească. Eu căutam şi despre cultura lor ceva. Dacă glumeşti cu nişte englezi, nu poți să glumeşti despre Piţurcă, trebuie să faci mişto de Beckham… În fine… După revoluţie, lumea s-a împărţit în două. Unii s-au apucat să facă afaceri – “Hai să luam un tir, mergem în Bulgaria, îl umplem cu ţigări, ne întoarcem şi facem bani” – iar ceilalţi, ne-am băgat în politică.

Politică, frate!

Exact! Eu m-am băgat la PNL, la 26 de ani. Timp de un an am fost chiar activist în partid. Am asistat la toate revoluţiile, la toate caftelile. Stăteam câte 16 ore acolo. Foarte mulţi oameni cu care am lucrat atunci, acum sunt în politică la nivel superior. Nu exista un câştig material. Eu aduceam bani de acasă, făcând ghidărie şi alte nebunii, dar în ’91 m-am trezit că nu mai am din ce să traiesc. Banii se terminaseră, iar ghidărie nu mai voiam să fac pentru că nu mai era la fel de profitabilă ca pe vremea lu’ Ceaşcă. Mi-am căutat de lucu, ca orice şomer. A fost amuzant. Am ajuns prin nu ştiu ce filiere pe la Casa de Cultură, apoi am vrut să mă angajez metodist la Cumpăna, un sat pe la vreo şapte kilometri de Constanţa.

Cum ai ajuns la radio?

A fost un concurs de radio, la Radio Constanţa, care ţinea de Radioul de Stat. Am luat concursul şi am stat doi ani, până în ’93. După cum poţi intui, pe parcursul şederii la Radio Constanţa, n-am învăţat nimic, în afară de editare. Tăiam benzi, le lipeam, montam ca pe vremuri. Dar, radioul de stat e o bătaie de joc. Nu munceşte nimeni. Ăia nu fac nimic. În două ore îmi terminam munca pe o săptămână şi nimeni nu-mi mai cerea nimic. O freci toată ziua şi nu poate să te dea nimeni afară. Dar a fost, totuşi, o chestie frumoasă acolo, momentul meu de glorie: Puciul de la ruşi. Înca ne era foarte frică şi nu ştiam ce se întâmplă, dacă nu cumva se întoarce comunismul. Colegii mei erau foarte stresați. Dimineața, când m-am trezit, puciul se declanşase şi toţi erau căcaţi pe ei de frică. Am luat un taxi şi m-am dus la Consulatul Rus. Am intrat acolo şi mi-am pus casetofonul lângă televizor, că ăia aveau satelit. Am înregistrat de la televizor toate declarațiile, comunicatele, tot. M-am dus înapoi în radio, le-am tradus, am făcut o bandă, iar şefa mea, Rodica Şerbănescu, foarte îngrijorată, mi-a dat drumul pe post, dar fără să mă lase să-mi exprim părerea. Nimeni din România nu transmitea nimic. Adică… ai lângă tine Rusia, unde se petrece o întâmplare îngrozitoare şi nu transmiţi nimic? Știi că în faţa vilei în care e Radio Vacanţa, care e acelaşi lucru cu Radio Constanţa, e spațiul ăla mare unde sunt difuzoarele. Bă, şi-am început să văd pe geam cum vine lumea să mă asculte la difuzoare. M-am simţit, pentru prima dată, foarte important. Evident că la sfârșit n-am rezistat şi am băgat un comentariu, ceva de genul: “Gorbaciov a fost dus în Crimea, iar acum trebuie sa ne aducem aminte de Hrusciov”. Când am ieşit de acolo, gata, a început scandalul pentru că mă auziseră la Bucureşti că am comentat. M-au scos de pe post, nu mi-au mai dat voie să intru live. După ce am frecat manganul atâta timp, un amic de-al meu, Florin Munteanu, care lucra pe partea economică, a venit şi mi-a zis: “Hai să facem un radio!”. “Cum dracu să facem un radio?” Mi se parea aşa… maaaaamăăăăă!!! Şmecheria a fost ca noi aveam un prieten cu bani. I se zicea Shogunul. Era un personaj foarte şmecher la vremea respectivă. Era secretar de stat în Ministerul Transporturilor şi se ocupa de vase. Marinescu era numele lui. El a venit cu banii, eu i-am spus că fac radioul, iar după o perioadă de trei ani – în care voi ridica radioul – voi primi partea mea. Am bătut palma într-o discuţie oficială, cu nevestele la masă. Sky-ul a început în august, în ’93. A fost al doilea radio privat din Constanţa. Primul se lansase cu o lună înainte şi se numea Uniplus sau Unifan, ceva de genul ăsta. Am şi pus un pariu pe un dolar cu o fată de la Uniplus sau Unifan, Crenguţa, că o să-i batem în audienţe. Ea nu m-a crezut. A venit la mine cu fiţe de Bucureşti și mi-a zis: “Băi, vă mâncăm, suntem coioşi”. Noi, la Sky, am făcut în felul următor: toate obiceiurile noastre rele şi bune de la un radio de stat, le-am dus la un radio particular. Aveam grilă de programe d-aia de căcat, cu informaţii, cu multe ştiri, habar n-aveam să facem radio, habar n-aveam! Chestia care ne-a salvat era că n-aveam competiţie,  concurență. P-ăia de la Uniplus i-am făcut varză imediat, erau o conservă. Nici nu mai ştiu dacă mi-am luat dolarul de la tipa aia. Mulţi constănţeni care sunt acum în radiourile din Bucureşti, au fost atunci  la noi la Sky. O gramadă. La Sky vedeam mulţi puşti pasionaţi de radio. Erau dornici să vadă cu ce se mănâncă. Pe vremea aia, lucrai de dimineaţa până noaptea. Am multe aminiri din perioada de atunci, care îmi provoacă, aşa, o nostalgie inutilă: nostalgia benzii de magnetofon. Calam benzile cu mâna şi le dădeam drumul mai departe. Casetele erau calate tot cu degetul. După ce  puneai caseta şi potriveai piesa, scoteai iar caseta, băgai degetul înauntru şi o dădeai înapoi un sfert de tură. Şi când îi dădeai drumul, pornea direct din piesă.

Când au aparut primele CD-uri?

Primele CD-uri pe care le-am primit au fost patru. Erau genul nemţesc, un fel de compilaţii cu copertă colorată în fel şi chip şi cu diferite stiluri muzicale. Eram foarte încântaţi de discurile astea. În rest, aveam sute de casete şi fiecare venea cu muzica lui de acasă. În toate radiourile din ţară, fiecare cânta ce voia. Aşa că dimineaţa venea unul şi punea Nina Simone, dupa care intra un băiat căruia ii plăcea foarte tare Judas Priest, demenţă totală. Eram trei băieţi care ştiam muzică acolo.

Ce însemna să ştii muzică?

Ştiam toate albumele Black Sabath de la început până azi, toate piesele lu’ Zeppelin, toţi bateriştii de studio a lui Manowar, de ieri până azi. Asta însemna muzica p-atunci. Dar de playlist? Jingles-uri? Politică de piaţă? Consumator? Cui îi păsa? Noi punem muzică şi voi ascultaţi. Au fost o sumedenie de programe foarte mişto în perioada asta, programe care astăzi nu se mai pot face. Toate posturile aveau “Magazin Rock”, “Rockoteca”, “Metale grele”, tot felul de chestii d-astea. Tu ai auzit de Lenţi Chiriac?

Da.

Dacă îl asculţi acum pe Lenţi Chiriac, asculţi radioul de atunci. Nimic în plus. El nu a progresat nici un centimetru. Noi, atunci, aveam o zonă de libertate în care puteai face orice. Astăzi te-ai lovi de tot felul de sancţiuni imediate, începând cu CNA şi terminând cu patronii sau invers.

Ce-ţi puteai cumpăra din salariul de la radio?

Câştigam bine. Ne-am pus trei sute de dolari salariul şi visam să am salariul de o mie de dolari. Ăsta era visul nostru. Și mai visam să o chemăm pe proasta aia de Rodica Şerbănescu de la Radio Constanța, să o angăjam şi s-o dăm afară.

Ce emisiune aveai?

Midnight Killer a fost prima. Emisiunea asta s-a întâmplat dintr-o întâmplare. Era la televizor un serial – Midnight Caller –  în care juca unu’ cu urechi mari. Nu îi puteau da decât rolul de DJ, ca să îi astupe urechile cu căşti. Serialul n-ar fi trebuit sa-mi placă deloc, pentru că era cu un fraier care, una-două, salva băbuţe de la viol. Dar, în primitivismul ăla în care lucram noi, ne uitam la serial ca să vedem ce microfon are gagiul, analizam ce scule sunt acolo, dacă are equalizer sau n-are, dacă are compresie sau nu: “Are, mă, compresie, dacă îţi spun eu, m-am uitat atent. N-ar avea cum să scoată vocea asta…” A doua zi, de dimineaţă, toţi vorbeam despre rahatul ăla de serial. Sau alta fază tampită! Îţi poți imagina că noi, noaptea, dădeam MTV-ul pe radio? Ascultai Radio Sky şi, deodată, începea: “Hello, hello, MTV here!” Îţi dai seama ce decizie cretină? Astăzi, dacă ar face cineva aşa ceva, aş exploda. “Esti tampit? Să pui pe postul tău jingles-urile altora? Să nu mai ştie ăla ce post asculă?” Revenind la Killer, într-o seară, m-a mâncat pe mine în fund să văd dacă pot să fac şi eu ca ăla”. Am intrat pe post şi le-am zis oamenilor să mă sune. Dar n-aveam hibrid. Ascultătorul mă suna, iar eu luam telefonul din furcă şi puneam receptorul lângă microfon. Şi era telefon d-ăla cu disc. Mai târziu, un inginer a făcut ceva tare. Era genul de inginer care a fost produs de Ceauşescu, un fel de băiat care se descurcă la orice. Dacă îi dădeai un letcon şi o sârmă, gata, îţi repara televizorul. Ăsta îmi făcuse la telefon un buton. Eu ridicam telefonul, vorbeam cu ăla, îi spuneam “Stai puțin!” şi trăgeam de ăla – clank – şi “Gata, acum suntem în emisie!” Toata chestia asta era live. Am început să fac şmecheria asta de emisiune de plictiseală. Neavând calculator, noaptea trebuia să stăm în radio, făceam ture, mai mult noi băieții. Veneai pe la 23 şi stăteai până pe la 6 dimineaţa. Îţi dai seama că muream de plictiseală? Să adormi nu puteai pentru că trebuia să schimbi casetele. Eventual, puteai să dormi treizeci de minute, să te trezeşti, să întorci caseta şi să te culci din nou. Mai puneam uneori şi după bandă. La bandă puteai să dormi 120 de minute, parcă. Şi… ca să am ce face, să nu mă plictisesc, m-am apucat să fac programul ăsta, care ţinea de la 23 la două noaptea. Eu întotdeauna închid emisiunea la ora la care trebuie, niciodată nu o depăşesc şi niciodată nu vin înainte.

Cât de liber puteai vorbi?

Stai puţin! Pe vremea aia era nonconformist şi să spui “Jos guvernul!”. Toţi ar fi zis “Frate, cât de dement e ăsta!” Dacă spuneai asta, jumătate de oră nu mai suna nimeni la radio. Pentru că oamenii aveau amintirea recentă a securităţii şi a telefoanelor interceptate. Cred că, din punctul ăsta de vedere, radioul a făcut în România cea mai mare muncă de educaţie. În toată perioada respectivă, de-a lungul şi de-a latul României, băieţi, mai mult sau mai puţin talentaţi, făceau talk-show-uri radio în care ziceau ce le trecea prin cap. Pentru o ţară în care nu aveai voie sa spui absolut nimic înainte, a fost un şoc. Mergeam cu maşina şi auzeam în Sălaj, în Timişoara, peste tot aceleaşi lucruri, aceleaşi discuţii. Diferea numai stilul individului care facea show-ul.

Era un ţel comun al oamenilor de radio?

Nu ştiu dacă oamenii voiau să deschidă minţi, însă oamenii ăia voiau foarte tare să se distreze. Principalele motive pentru care se făcea radio în perioada respectivă erau să bei şi să fuţi. Radioul era cea mai mare şmecherie care se putea întâmpla. DJ-ul de radio era în vremea aia cum sunt acum băieţii care au foarte mare succes la televizor. Oamenii mă recunoşteau după voce în Constanţa. Taximetriştii erau mândrii să-l aducă pe Gheorghe gratis cu maşina. Nu cred că astăzi mai e cineva care să beneficieze în asemenea hal de statutul de vedetă ca noi în ’93. Acum te recunoaşte lumea şi te bagă în seamă, însă atunci nici nu-ţi luau banii pe mâncare la cârciumă: “E o onoare, domnule! E o onoare, domnu’ Gheorghe!” Revenind la Midnight Killer, ăla din film voia să salveze băbuţe, eu nu voiam, ăla era draguţ, eu nu eram, ăla asculta oamenii, eu nu-i ascultam. Astăzi a ajuns la maturitate Generaţia Midnight Killer.

După ce îi recunoşti pe cei din generaţia asta?

Păi… trebuie să nu se teamă de autoritate, să spună întotdeuna ce le trece prin cap, să caute argumente – ăsta era întotdeuna punctul meu de bază, argumentam de ce am spus ceva -, să fie rapizi, sa dea răspunsurile repede, să poată, pe o perioadă foarte scurtă de timp să zică tot ce au de zis. Brand-ul meu era că le închideam telefonul. Dacă era să mă deosebeşti de ceilalţi, eu eram tâmpitul care îţi inchidea telefonul. O chestie nu ştie lumea care mă judecă pentru asta. Întotdeauna am făcut treaba asta din politeţe. Erau atâţia oameni care sunau, încât nu puteam să pierd cu unul singur foarte mult timp. Dacă eram lent, cu “Bună ziua! Cine eşti? De unde eşti? Mai zi-mi o dată cum te cheamă! Sunt Aurel din Medgidia… De unde ești? Din Medgidia.” Fii atent cum au trecut acum treizeci de secunde! Dacă mai spuneai, la final, politicos, “la revedere” mai treceau încă 10 secunde. La 13-14, de exemplu, când emisiunea avea doar o oră şi mai erau şi reclame şi mai trebuia să dai şi doua-trei piese… un minut însemna enorm.

Cum îți pregăteai emisiunile?

Nu le pregăteam. Killerul nu era pregătit niciodată. La Killer vorbeam despre orice, despre absolut orice. Uneori se schimba subiectul din două în două minute. “Am auzit că sunt marţieni pe lună!”, spunea unul vesel. “Bine, eşti prost. Să luăm alt telefon.” Suna altul: “Am auzit ca mă-ta-i cheală!” Totul se petrecea foarte dur, foarte rapid.

Aveai şi alte modele în afară de Midnight Caller?

Nu. De Howard Stern, de exemplu, am auzit după ce am început să fac emisiuni de noapte. Am citit despre el intr-o revistă. Dacă nu mă înşel, am auzit de Howard Stern chiar în perioada în care începuse să-şi facă film. Dar nu mi-a fost model. Din România, cel mai mult îmi plăcea de Paul Grigoriu, el fiind singurul mai viu decât ceilalţi. Prezenta şi la Radio Vacanţa şi aveam mult respect pentru el, pentru că dădea muzică foarte bună. Mi-a mai plăcut şi de altii, dar ăştia, după ’89, n-au reuşit să treacă la viteza nouă. După ’90, au murit de foame ca Madălina Manole şi Mirabela Dauer. Schimbarea s-a petrecut brusc, iar ei n-au reuşit să se adapteze. Foarte mulţi dintre ei s-au dus definitiv. În radio, nici unul din ăia vechi nu a reuşit să supravieţuiască comercialului. Dacă dai drumul acum la Radio România, care vrei tu, Cultural, Tineret… o să vezi că n-au progresat deloc, deloc. Şi cel mai clar îţi dai seama de asta în momentele în care se vorbeşte despre cultură. Cultura e un soi de castrare mentală care te obligă să vorbeşti în anumite tonuri: “Bună ziua, doamnelor şi domnilor, alături de noi se află realizatorul de radio, tânărul realizator de radio, excelentul…” Vezi? Cântarea asta… “Maestre! Ce puteţi să ne spuneţi?” Îi auzi mereu şi te scârbesc. Sunt mereu aceiaşi. Sunt toţi la fel, sunt bătuţi în cap. Fac mişto de manelişti, dar ei tot asta fac: o manea în cerc restrâns. Regretă vremurile apuse, una-două spun că ei sunt pentru cultură şi pentru bun simţ, dar continuă să promoveze sufletul schingiuit din vremurile de demult. Nu vor rupe lanţul niciodată. Tu poate că nu înţelegi o chestie, pentru că eşti prea tânăr: ăştia erau foarte şmecheri pe vremea lu’ Ceauşescu, extrem de tari, extrem de căutaţi. Stăteau iarna la munte, îi durea în bască. Vara stăteau la mare, iar îi durea în bască. Mâncau pe moca peste tot, li se dădeau şpăgi: vin, peşte, benzină. Cine erau ei atunci? Din punct de vedere al masei, al plebei, ei erau niste zei. Fiind singurii, erau cei mai tari din lume. Însă, pentru ei, a fost un dezastru ’89, în urma căruia nu şi-au revenit nici astăzi. Televiziunea publică a mai făcut nişte paşi importanţi înainte, dar radioul, nu. Ei sunt în secolul XX, n-au ieşit din el nici un centimetru.

Câţi ani ai stat la Sky?

Cam trei ani.

Ai făcut numai Midnight Killer?

Nu, nu. Eram director. Am făcut şi reclame, ştiri, fonotecare, marketing, orice. Făceam şi Videomania pentru că eram un amator bine informat în materie de filme. De data asta, uite, aveam o emisiune cu temă. Puneam piesele de pe coloana unui film, alegeam câte un film, câte o temă, câte o poveste şi vorbeam cu oamenii despre asta. Luam, de exemplu, coloana de la “Arizona Dream”, făcută de Goran Bregović şi îi puneam pe ei să scrie un mic scenariu pe ea. Se petreceau lucruri foarte interesante. Iar a treia emisiune pe care o făceam se numea “Vineri 13”, care, evident, era vineri, dar toţi mă întrebau de ce “13”, pentru că nici măcar nu era la ora 13, era pe la 17 sau 18. Emisiunea asta era un fel de “Demenţii la microfon”. Cautam tot felul de descreieraţi, oameni duşi cu capul. Ieşeau nişte caterinci incredibile. Astea erau cele trei emisiuni pe care le făceam eu. România. Campionatul Mondial. Am chemat oamenii să bea la radio că au câştigat românii şi m-am trezit cu vreo trei mii de oameni jos. Noi eram la etajul 12 şi ei au început să urce. Blocul se clătina. Ţipam pe radio să nu mai urce nimeni: “Opriți-vă!!!”. Era un puhoi uriaş de oameni care voia să intre într-un bloc. Noi ne făcusem radio în locul unei uscătorii, care, până să devină radio, fusese şi crescătorie de găini pe bloc. Am antifonat noi totul.

Cu cartoane de ouă?

Nu. Cred că am fost singurii care n-am antifonat cu cartoane de ouă. Am antifonat cu o pânză albastră, groasă şi a mers bine. În perioada Radio Sky nu a existat ciudăţenie, nu a existat obrăznicie pe care să n-o fi comis. Tot ce am făcut după este rezultatul acelor vremuri. Tot ce am făcut după, a fost mai puţin decât atunci. Nu erau legi, nu erau reguli.

Având în vedere că erai director, nu aveai nici măcar cenzura conducerii radioului…

Exact. La noi veneau oameni şi ziceau “Bă, vreau să fac o emisiune!”, iar eu raspundeam: “OK! Super! Fă-o!”. Şi-atunci urma un moment de suspans: “Pai ce să zic în ea?”. “Ce vrei!” Se uita omul la mine şi începea să se bâlbâie. Este surprinzător pentru cineva să afle că poate face orice. În acelaşi timp e şi ingrijorător. În prima mea zi la Radio Constanţa mi-au zis ăia: ”Du-te, mă şi fă un material, ca să vedem ce ştii”. M-am dus şi am făcut un material cu securişti. Îl editam şi era acolo o doamnă care se uita la mine. Mi-a zis că e tare, dar că ar fi mai bine să tai din el ca să nu cadă la “vizita” şefilor. Pe un om care e mult mai vechi în meseria asta, îl asculţi, nu? Am tăiat şi de aici şi de acolo, după care m-am enervat rău de tot. E foarte urât să-ţi tai munca. Aşa că i-am spus: “Meseria mea e să spun, iar meseria lor e să taie. Îl fac cum cred, iar ei, ca să-şi câstige banii, sa scoată dracului ce nu le convine. Nu o să mă autocenzurez. N-o să-mi pun frână. N-o să-mi sap singur groapa“.

S-au remarcat acolo oameni foarte talentaţi?

Da. Mulţi dintre ei sunt acum în Bucureşti, în diferite job-uri importante, chiar dacă nu au rămas în radio. Pentru mulţi, după perioada lui strălucitoare, radioul a devenit un mediu secundar. Au plecat din radio pentru că se câştiga prost. Ştii la fel de bine ca mine că în radio nu se câştigă. Nu la fel de bine ca în televiziune, de exemplu. Pâna la urmă, în fiecare meserie sunt puţini buni, puţini remuneraţi bine. Ceilalţi îşi doresc să ajungă printre cei puţini. In final, o duceam foarte bine în Constanţa. În ’96 aveam vreo două mii de dolari pe lună. Descoperisem sponsorizările şi vânzările. Am vândut acelaşi eveniment şi lu’ Pepsi şi lu’ Cola.

Cred că au încremenit când s-au văzut faţă în faţă la acelaşi eveniment…

Nu, nu, nu. Am fost deştept. Am făcut un concert pe plajă sponsorizat de Pepsi. Când l-am transmis pe radio, am anunţat că emisiunea este sponsorizată de Coca Cola. Incredibil. Acum nici în glumă nu poţi să faci aşa ceva. “Ce vrei, mă? A fost concert pe plajă? A fost Pepsi? S-a bucurat lumea?” Apoi am vorbit cu celalalt: “Tu ce mai vrei? V-am făcut o emisiune la radio? A fost mişto?” Plus că la posturile locale poţi să faci teancuri de bartere. Oamenii erau mai dispuşi să-ţi dea faianţă în loc de bani. Luam faianța şi o duceam la un magazin care avea nevoie de faianţă. Dar ăia n-aveau bani să plătească faianţa, aşa că ne dădeau tricouri. Dădeam tricourile pe alte chestii, le tot roteam, pâna ajungeam să ne luam calculatoare. Bravo!!! Calculatoarele au apărut târziu, la fel şi internetul. Când am vazut computerul am făcut ca un primitiv în faţa focului: “Mamă! Wow! Ce e ăsta, frate?” Câte nopţi nedormite ne-au cauzat primele jocuri!

Ai urmat vreodată cursuri de jurnalism?

Eu am terminat Limbi Străine. Dar am făcut şi un curs de management, marketing şi vânzări la BBC. Nu sunt jurnalist. Acum am emisiunea asta la Realitatea. Acolo vin mulţi jurnaliști. Dar eu nu sunt. Eu sunt un fel de media personality. Am învăţat cam totul la Radio Sky. Era un radio care ajunsese să inghită o mulţime de bani. Făcusem şi Radio Doina, care avea numai muzică populară. Era un radio extrem de amuzant, un copil tembel al Sky-ului. Ma băgasem la un moment dat şi la TV Soti Neptun. Aveam treabă de dimineaţa până seara. După trei ani, ne-am întâlnit cu toţii ca să reluam discuţia despre bani, discuţia aia protocolară, cu nevestele la masă. Cel cu care intrasem în afaceri a venit cu ochii goliţi de orice fel de sentiment şi de inteligenţă. Uitase tot ce am vorbit. Mi s-a rupt capul în două, am luat-o pe nevastă-mea şi, într-o formă extrem de spectaculoasă, m-am suit în maşină, am accelerat şi am ajuns în Bucureşti. Am dus o perioadă de câteva luni de căutări. Nu mă puteam întoarce în Constanţa. Oraşul de provincie îţi dă nişte libertăţi, dar te privează de altele pentru că n-ai mari opţiuni. Doar două radiouri? Prea puţin. În Bucuresti m-am dus la 2M+ pentru că acolo era director un tip de la Divertis. Având o părere bună despre Divertis, am zis că ăştia-s cool. În al doilea rând, se auzise despre postul ăsta că dă salarii mari. Pe Divertis l-am agăţat prin Consanţa, la un eveniment. L-am dus la mine acasă, l-am omenit. Vezi ce ciudat sună, frate? “L-am omenit”. Ha, ha, ha! Apoi, pe altă filieră am ajuns la Total. Mi-au zis că n-am voce de radio. E destul de plictisitor să-ţi povestesc toate rahaturile. Până la urmă, am ajuns la Pro FM. Aveam un demmo cu mine. În lunile astea de căutări ţineam în buzunar o casetă făcută la Constanţa. O casetă Metal. “Ai ascultat? Dă-mi-o înapoi! Asta e scumpă, moşule”. În paralel, luasem APTR-ul pentru “Marea scofală”, un talk-show pe care îl făceam la Soti Neptun. În acelaşi timp, Sârbu a făcut Mediafestul, primul festival particular. La Mediafest, evident, i-am luat interviu lui Sârbu. Şi lui Boncea. Pro TV-ul era cel mai tare atunci. Se ridica rău de tot. Până la urmă, am primit ofertă de la Pro FM. Făceam două mii de dolari în Constanţa. Am început aici Midnight Killer primind treizeci şi cinci de dolari pe emisiune, 140 pe lună. A fost un şoc, o lovitură, dar ce era să fac?

Cine erau şmecherii în Pro FM-ul de atunci?

Bogdan Strătulă şi Andi Moisescu. Moisescu era director de programe, iar Bogdan director general. Ei mi-au ascultat demmo-ul, n-au ştiut ce să zică, dar mi-au dat o şansă, m-au băgat într-o duminică, ca să vadă cum sună treaba. Imaginea venirii mele în Bucureşti e ca în filmele americane, cand oraşul răsare, se ridică din mare. Venisem să cuceresc New York-ul. Ăştia, între timp, s-au dus la Braşov să lanseze Pro FM Braşov şi m-au ascultat pe drum. Mi-au zis: “Bravo moşule, e mişto, hai să-ţi facem un contract”. Mi-am făcut un contract pe trei luni. De ce l-am făcut pe trei luni? Pentru că eram convins că după trei luni o să-mi măresc valoarea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am renegociat de fiecare dată, din trei în trei luni. Am avut patruzeci de negocieri până am plecat.

Cu cine făceai echipă?

Mai erau Exarhu şi Marius Vintilă. Nu puteau să mă sufere, frate. Le ieşeam pe nas. Nici unul nu mă înghiţea. Era o isterie. Singura persoană care avea o atitudine pozitivă la adresa mea era Vera, secretara de emisie. Și am rămas bun prieten cu ea. Am făcut numai cu ea Midnight Killer-ul. Devenise aşa, o chestie: Andrei-Vera-Andrei-Vera. Mereu m-am ataşat de unii colegi. În Constanţa îl aveam pe Marius, care era deja personaj. În Pro FM toată lumea credea că mi-o trag cu Vera prin radio, iar eu îi lăsam să creadă.

Asta face parte din brandul tău. Vorbeşti cu secretarele de emisie, cu oamenii care intră în studio.

Au preluat mulţi chestia asta. Teo vorbeşte cu Trafalet, Mircea Badea vorbeşte cu operatorii. E o chestie dificil de făcut. Unora nu le iese. Acum toţi vor să pară o echipă puternică şi unită.

Când a început 13-14?

După un an de Pro FM. L-am poziţionat la ora unu dintr-un motiv comercial destul de simplu. Aveam încredere în mine că o să fac acolo o creştere a audienţei specifice Pro FM, o creştere pe care ceilalţi să nu fie în stare să o contracareze. Prin ’97, dacă nu mă înşel, m-au făcut director de programe, iar în ’98 eram deja director general. În perioada respectivă Pro FM era pe locul patru.

Cine ocupa podiumul?

Contact, 21, Total. Cel mai mare eveniment din istoria radioului privat este Radio Contact. Mă întorc puţin la Constanţa ca să-ţi spun că ne credeam cei mai tari de pe piaţă, deosebiți. Şi chiar eram. Până când… ne-a demolat Radio Contact. Toata taina asta pe care noi n-o ştiam şi pe care nu dădeam doi bani: organizare, playlist, jingle-uri bine calculate, politică, strategie. Noi nu aveam reguli ca ei. Noi făceam orice: “Hai să nu vorbim o oră şi să dăm numai muzică!” Şi toţi ziceau că e o idee bună. “Hai să facem pe radio campionat de pârţuri!” Am făcut pe plaja un concurs și am zis: “Să-mi aducă cineva pe plajă un frigider!” După câteva minute a venit unu’ cu un frigider: “Care-i premiu?”. Păi… îi spun eu: “Premiul e o brichetă! Yeeee! Super!”. Iar ăla se bucura enorm! Am făcut altă dată o promoţie la Assos, pe plajă, cu trupe, cu concert, cu tot tacâmul şi aveam o pungă plină cu chibrituri ca să le dau oamenilor. Am apucat să merg zece metri cu punga aia în mână. Au sărit pe mine o sută. M-au rupt. Era foame mare. Marlboro făcea nişte turnee prin Constanţa cu Iris, Compact, Timpuri Noi şi Holograf. Mă uitam la oamenii din faţa scenei şi mi se făcea milă de ei, săracii. Erau cei mai fericiţi oameni din lume când primeau tricou Marlboro, portofel Marlboro, ceas Marlboro. Nu mi-aş fi pus aşa ceva pe mine nici să mă plăteşti. Era foame. Hai că am făcut o paranteză cam lungă. Să revenim la Pro FM Bucureşti.

Pro FM a fost vreodata pe primul loc?

Nu. Nu cred. Ei zic că a fost, dar e un mit. De fapt, a stat pe primul loc, la un moment dat, dar nu pentru mult timp.

Era de nişă. Un radio prea rebel pentru locul 1.

Exact!

Cam cum e Guerilla acum?

Din punctul meu de vedere ăsta nu mai e radio.

Guerilla?

Nu neapărat. Maîrefer la toţi.

La toţi cei rebeli?

Nu. Rebeliunea e un lucru bun. Dar asta nu e rebeliune. Ăştia de acum sunt ca ăia de la Radio România. Nu-şi depăşesc condiţia. “Noi ascultăm muzică bună. Noi ascultăm U2.” Frate, la Pro FM se ascultă U2 de dimineaţa până seara. Când m-am dus eu la Pro FM toţi erau cu Sârbu încă de la început. Mai era şi Gabi Dobroiu. Cum de era să-l uit? Primul mare star al FM-ului românesc a fost Liana Stanciu, iar Gabi Dobroiu era “Lianul Stanciu”, era Liana de la ProFM. Era cel mai dorit bărbat din Bucureşti. Ca director, pe mulţi i-am dat afară. Și i-am luat pe ăştia noi: Dobrovolski, Craioveanu, Nono. Am fost împreună intr-un loc în care, după aventura Contact, a fost cel mai intens mod de a face radio în România. Iar atunci, Pro FM a trecut de pe locul 4 pe 1. Am reuşit asta cu multă bătaie de cap, cu multă muncă. Ne-am întrebat ce să facem ca să-i rupem pe toţi. Am făcut nişte campanii extraordinare. Era atunci atât de mult conţinut pe antenă, încât se făcea exces. Acum, aş ţine o parte dintre ideile deştepte, le-aş pune la păstrat pentru anul următor. Noi am vărsat în doi ani toate ideile bune.

De ce ai plecat din Pro FM?

Am plecat din Media Pro, nu neapărat din Pro FM. Pe radio mai făceam doar 13-14. A existat o perioadă în care am trecut pe management TV… după care… Bogdane, ştii ceva? Toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu spune. Sârbu nu-i un tip OK. Legenda lui Sârbu, binemeritată, este că e un mare creator de conţinut. Asta e partea binemeritată a lui. Mai există, însă, şi partea necunoscută, care nu există în spaţiul public, pe care nimeni nu o spune. De ce? Pentru că Sârbu e important şi pentru ca “Cine ştie, poate cândva o să vreau să mă întorc la Sârbu”. Sârbu nu e un tip OK. Minte. Nu se ţine de cuvânt! Iar plăcerea lui cea mai mare în viaţă, cea mai mare şi, probabil, singura, este să umilească, să vadă oamenii rugându-se de el. Sârbu injură femeile. Şi când vorbesc de înjurat o femeie, mă refer la “Futu-te în gură de proastă! Vaca dracului! Idioato, nesimţito, nespălato! Ai plecat de la piaţă cu sacoşele rupte, ai venit la mine, iar eu te-am ridicat.” Eu am vrut să fiu cel mai şmecher om din Media Pro. Asta mi-am propus atunci când am venit în Bucureşti. Şi am ajuns. A fost un fel de promisiune. Când am plecat de la Constanţa, nevastă-mea era foarte îngrijorată. Nu stia ce-o să ne facem. Şi, ca să o calmez, i-am spus: “Uite, o să devin cel mai respectat om din Media Pro. Linişteşte-te! Îţi promit!” Mi-a luat vreo patru-cinci ani. După care, voiam să plec de acolo. Nu-mi mai plăcea. Nu mă mai distram, nu mai era fun. În clipa în care mi s-a ivit opţiunea, am utilizat-o. I-am spus lui Sârbu că sunt în negocieri, i-am spus care sunt preţurile negocierilor. A refuzat ce i-am propus. Era oricum o situaţie dificilă, delicată. Sârbu, în general, nu suportă bărbaţii. Nu ştiu câti bărbaţi sunt la el în bord. Nu cred că sunt. El nu poate să lucreze cu bărbaţi. El nu poate decât cu femei, pentru ca are nevoie de oameni care îi sunt sunt yesmani, iar pe femei reuşeşte să le domine mai uşor, pentru că e carismatic, emană o energie sexuală care, pentru un anumit tip de femeie frustrată reprezinta o aspiraţie. Așa că… am plecat la Radio 21.

Unde ai stat foarte putin…

Un an. Dar acolo mi-a fost foarte bine, super-bine. Era o gaşcă faină. Am făcut Naţiunea 21, apoi 13-14, după care a apărut proiectul ăsta cu Realitatea şi cu Total. Iar în momentul de faţă sunt în pauză radiofonică.

Dar vei reveni…

Da. Voi reveni în toamnă.

Unde?

Nu ştiu.

Unii se intreabă de ce nu eşti la Guerilla, pentru că te-ar reprezenta. Plus ca ai scris în Cațavencu, în 24 FUN, deci colaborezi cu ei.  Dar ştiu că nu te înţelegi cu Exarhu.

N-am avut niciodată o părere bună despre Exarhu. Nu-mi place nici cum scrie şi nici ce face la radio. E lent, e manierist până la patetic. Şi nu-mi plac oamenii care nu respectă radioul, care îl fac în lene, care-l fac ca să-și facă statuie “Ascultaţi-mă pe mine ce deştept sunt!”. Nu-mi plac oamenii care fac pause lungi în vorbire, nu-mi plac oamenii care îşi dau cu parerea despre muzică, într-un mod, aşa… preţios şi căcăcios. Dacă nu-ţi place ce se dă pe radio, du-te dracului acasă! Pe bune! Du-te acasă! Stai acasă şi pune-ţi Portishead până cazi în cap. Aici e altceva. Ăsta e un business cool şi dacă îl faci, trebuie să-l faci cu plăcere.

Era mai bine atunci pentru tine? E mai bine acum?

E mult mai bine acum.

Ce părere ai despre evoluția radioului românesc privat?

Nu ştiu. Nu pot să-ti răspund. Eu vorbesc despre mine. Eu corespund momentului prezent al pieţei. Iar radioul nu are cum să avanseze prin formate. Formatele doar îl perfecționează într-o anumită perioadă. Radioul e făcut să avanseze cu ajutorul oamenilor. Radioul avansează atunci când vin indivizi care rup lanţul şi fac ceva prin propria lor personalitate. Oamenii ăştia sunt remarcabili şi fiecare dintre ei are un aport care lasă o urmă. Istoria radioului privat în Romania, din punct de vedere al sound-urilor se împarte în perioada romantică, glorioasă, în care “hai că merge orice”, după care vine “perioada Contact”, Liana Stanciu, apoi ai perioada “Gheorghe şi Pro FM”, ai recenta “perioadă 21”, iar acum, în final… “perioada Kiss şi Cârcotaşii”. Sunt cinci perioade mari şi late până în prezent.

“Perioada 21” inseamnă perioada în care tu erai la ei?

Nu, nu, nu. “Perioada 21” este perioada în care piaţa era dominată de Pro FM, iar Radio 21 a sesizat câteva diferenţe şi a venit cu o contraofertă: radio young, puternic, sound, beat, mai puţin conţinut şi mai multă stare dată de muzică.

Hai să vorbim un pic despre un om de-al tău. Craioveanu. Se spune că l-ai ascultat la Activ FM, ţi-au plăcut nişte promo-uri în care spunea ceva de genul “Sunt Vlad Craioveanu, cel mai prost om. Ascultaţi prostul!” şi… l-ai luat la Pro FM.

Nu. M-a sunat. Mi-a spus că e tare și că face cutare. În momentul în care i-am auzit vocea la telefon, am ştiut clar că sunt interesat de el. Dar nu i-am spus asta. Am vrut să-l cunosc faţă în faţă. Una e vocea şi altul e omul. Ne-am întâlnit şi, într-adevar, i-am ascultat nişte emisiuni şi câteva promo-uri. Facea nişte tâmpenii ingrozitoare. A stat câţiva ani la Pro FM, dupa care a luat-o razna şi mai rău. La un moment dat a exagerat şi a greșit. Poate şi din cauza succesului. S-a gândit că stilul lui prinde. S-a gândit: “Dacă imi merge aşa, înseamnă ca dacă fac şi mai multe imbecilităţi, o să-mi meargă şi mai bine.” Acum se recalibrează, se reface, se repoziționează.

Mai ţineți legătura?

Cum să nu! Şi cu Dobrovolschi, cu Dicianu, cu Schnebli. Schnebli poate să-ţi spună o gramadă de chestii despre radio. Ne vedem, mai bem, ne mai întâlnim. Până la urmă, toţi oamenii ăştia despre care am vorbit cu tine, că îmi plac sau că nu-mi plac, nu contează, ei sunt nume. Am spus că nu-mi place Exarhu, dar asta nu înseamnă că el nu e un nume. După mine, astăzi, sunt în România foarte mulți oameni de radio buni.

Spune-mi câteva nume. La cine trebuie să mă duc când plec de la tine din birou?

Neapărat trebuie să mergi la Schnebli, neapărat trebuie să mergi la Cârcotaşi. Trebuie să ajungi şi la cuplul ăsta Buzdugan-Morar. Morar e un tip foarte bun pe radio. Dar cu mâna pe inimă vreau să-ti spun ceva. Când au apărut Cârcotaşii? Cârcotaşii şi nu Cârcotaşul? Cred că prin 2001, nu-mi dau seama. Ei sunt ultima apariţie importantă. În ultimii cinci-şase ani n-a mai apărut nici un puşti tare. De cinci ani n-a mai rupt nimeni microfonul. N-a mai făcut nimeni nefăcute, n-a mai sărit nimeni dincolo de limita bunului simţ pentru a transmite un mesaj puternic. Radioul este o căsătorie cu diavolul. Te duci într-un radio, iar primele lucruri pe care ţi le spune seful, sunt regulile pe care trebuie să le urmezi acolo. Să nu vorbeşti înainte de jingle, să nu vorbeşti mai mult de un minut etc. Însa tu ai obligaţia nescrisă de a încălca acele reguli, de a ieşi din format, de a face tâmpenii. Dacă nu faci chestia asta, eşti mort. Radioul este acum ultima şansă. În televiziune deja nu mai poţi să faci nimic din toate astea. Televiziunea începe să fie foarte disciplinată. Nu prea ai curajul să rişti acolo. Sunt mai mulţi bani. Când sunt mai mulţi bani, e mai mult pericol. Eu încă aştept să apară un şmecher nou în radio. Ascult, zapez şi aştept în primul rând să aud o voce plină de energie, dinamică, trebuie sa aibă capacitatea de a face radioul să zbârnâie. După care, vocea nu trebuie să fie a unui prost. Pe prost îl ghiceşti imediat, după rostirea mediocră, după bâlbâieli, dupa lipsa de cunoştinţe. Îl simţi. Şi aşa ajungem la cea mai importantă parte: curajul. Dacă ai voce bună, daca nu eşti prost, atunci mai ai nevoie doar de curaj.

Ai o vârstă mai înaintată decat toţi tipii care sunt acum în radio şi ai reusit să cucereşti tocmai tinerii. Fugeam de la liceu la ora 13 ca să te ascult până la 14.

Ne întoarcem la Generatia Killer. Nu mi-e frică. Răspund. Nu mă las speriat de agresivitatea interlocutorului. Trebuie să revin cu proiecte noi pe radio. 13-14 a murit. Trebuie să-l omor. Trebuie să-i fac o înmormântare oficială, exact ca la Killer – un maraton de 24 de ore.

In memoriam Andrei Gheorghe

Tagged with: ,
About the author:
Has 142 Articles

25 COMMENTS
  1. Luminita

    Extraordinar interviu! L-am citit pe tot. Este reprezentativ pentru personalitatea lui Andrei Gheorghe!

  2. Vladimir

    Foarte frumos. Nu il pui si in varianta audio, sa ne mai bucuram de vocea lui? Multumesc

    1. bogdannicolai

      M am gandit sa fac si asta. Trebuie sa il trag de pe microcaseta in calculator, sa il masterizez putin si apoi sa il editez. Va dura ceva, dar voi face asta. Multumesc!

      1. Cătălin

        Superb material. Însă să mai auzi si acea voce – brand povestind toate aceste nazdravanii, ar conta enorm de mult . Felicitări și mulțam Bogdan. Așteptăm să auzim vocea!

  3. Lia

    Un interviu curat, liber asa cum a fost EL, ANDREI GHEORGHE!
    Daca ar fi mai multi ca ei in media, prostia si incultura ar intra in trepidatii!
    Scoala nu mai face nimic, parintii trebuie sa lucreze pentru a se intretine, meida e praf!
    Pacat ca am ajuns sa ne speriem valorile, sa le lasam sa plece, iar noi sa ramanem cu cei care nu dau 2 bani pe noi!

    1. bogdannicolai

      Frumos spus! Si… trist…

  4. Razvan

    Mulțumesc, un interviu grozav!

    1. bogdannicolai

      Cu drag!

  5. Dan

    Puteai sa fii prieten cu Andrei, să.l asculți, să.l critici numai cu o singură condiție: să nu fii prost! A urât proștii din tot sufletul. Spunea adevărul ce durea și doare încă. Lipsa de la radio îl măcina teribil. Dar Dumnezeu, luând niște frecvențe, acolo sus, ni l.a luat. El apreciază valorile. Noi nu. Ce radio mișto vor face! Cum a vrut el, Andrei. R(adio), Andrei. Noapte bună, națiune!

    1. bogdannicolai

      🙁

  6. Ştefan

    Un interviu extraordinar! Pe când în librării “Istoria Orală a Radioului Privat Românesc”?

    1. bogdannicolai

      Iti multumesc, Stefan! Cel mai probabil, in vreo 3-4 ani. Sunt mult prea multe interviuri, date si informatii pe care trebuie sa le sintetizez.

  7. Marin

    MI-au dat lacrimile cititnd acest articol! Mi-am amintit de adolescenta, de noptile pierdute ascultandu-l cu nesat pe Anrei Ghoerghe! Am pierdut o mare valoare!!

  8. Kilmaca

    Incredibil cat de bine a surprins aroma, freamatul, energia, zeitatea acelor ani de radio …. descrierea lui corespunde emotiei pe care o simteam atunci 🙂 am sa pastrez acest articol ….

  9. Elly

    Mulțumim pentru interviu. Poate o să-l auzim și audio. Am dat un tur pe YouTube, i-am reascultat emisiunile. Unul a fost Andrei Gheorghe și altul nu va mai fi . Noi generația lui, cum spunea el “generația de sacrificiu” știm cel mai bine

    1. bogdannicolai

      Incerc sa fac cumva sa pun pe blog/youtube si varianta audio.

  10. Madalina Stefan

    Multumesc frumos ptr.interviu!!!IOM DESTEPT,CAPABIL SI CU CEVA MISTO IN CHILOTI!!!DUMNEZEU SA.L ODIHNEASCA!!!R.I.P

  11. Angela

    M-a cucerit de la primele fraze… M-a cucerit cu vioiciunea exprimarii… Cu franchetea si curajul … Cu timbrul vocii perfect pt. radio… Cu doxa lui, spirit nou intre cei prafuiti! Nu ajung cuvintele toate din dex ca sa-l “vesnicești” pe GHEORGHE al nostru ! Aveam 54 de ani, cand vorba lui Iliescu, am recunoscut valoarea acolo unde ea este! Plâng cu inima, cu plamânii, cu toata alcatuirea mea trecatoare! La” o” revedere, Andrei!

  12. Doina

    Sunt suflet in sufletul neamului meu,Si i cant bucuria si amarul!…asta a facut Andrei.AMARUL SI SCARBA,ca ce bucurii ?Vesnic pomenirea lui!

    1. bogdannicolai

      🙁

  13. Simona

    Super interviu. Aștept cu nerăbdare varianta audio, și cartea. Felicitări și mulțumiri!

    1. bogdannicolai

      Mulțumesc! Cu drag 🙂

  14. bix

    salut ,sunt bix sorin am peste 2000 de casete cu ANDREI , EVIDENT TRANSFORMATE IN MP3 .. TOT MIDNIGHT KILLER DE LA SKY FM TOT MIDNIGHT KILLER DE LA PROFM , 832 DE 13,14 ..

  15. Doina Lupu

    Senzational personaj, om, om de radio si tv!
    Jos palaria!
    Daca as putea, l-as clona si as face o armata de vreo 5-6 milioane de astfel de oameni, altfel ar arata astazi Romania.
    Nu pot decat sa regret ca nu pot face asta si sa-i aprind, de cate ori mi-aduc aminte, cate o lumanare.
    Dumnezeu sa te aiba in paza lui, Andrei Gheorghe!

    1. bogdannicolai

      Dumnezeu sa-l odihneasca!

LEAVE YOUR COMMENT

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RELATED ARTICLES
Parteneri
Bro News

Pagina de media

Chill Brothers

Back to Top