No Comments 38 Views

“Desenez lumea ca să o pot înțelege”. Interviu cu Dan Perjovschi

Tate Modern Londra, MoMa New York, Centre Pompidou Paris, MOT Tokyo, Macro Roma, MUAC Mexico şi multe altele. Deşi este mult prea modest ca să nu îl deranjeze această afirmaţie, judecând după marile muzee în care a expus şi după premiile importante obţinute, Dan Perjovschi este, fără doar şi poate, cel mai important artist român în viaţă. Cu toate acestea, rămâne, plin de speranţă, în Romania, locul căruia i-a dat infinit mai mult decât a primit. I s-a spus că doar mâzgăleşte sau că arta sa nu este românească pentru că nu e colorată. După 27 de ani de muncă, Dan Perjovschi continuă să îşi ducă mai departe misiunea:

 

Bogdan Nicolai: Care este principala dumneavoastră misiune ca artist?

Dan Perjovschi: Mă consider un soi de artist reporter. Un comentator al lumii în care trăiesc, misiunea mea este să țin în atenția publicului anumite subiecte mai complexe. Am marele avantaj să mi se dea niște metri de zid sau chiar spații întregi unde pot să îmi articulez gândurile liber. Încerc să vorbesc în numele celor care nu au acest noroc. Cam asta ar fi misiunea mea. Țin de o zonă a gândirii care îmbrățișează termenii de toleranță, de deschidere, de multiculturalism, de drepturi ale omului, de o înțelegere non violentă a lumii complexe în care suntem. O lume fără ziduri. Eu sunt pentru lumea în care Zidul din Berlin cade, iar Zidul lui Orban nu se mai ridică.

Desenele dumneavoastră țin, într-adevăr, pasul cu lumea. Dar nu vă este teamă că asta le face perisabile? Nu vor fi greu de înțeles de către generațiile care nu au trăit aceste evenimente?

Unele dintre ele, da, își vor pierde contextul, vor fi mai greu de înțeles, poate chiar vor deveni ermetice. Mă uit în carnețelele mele de acum cincisprezece ani și văd unele desene pe care nici eu nu le mai pricep. Dar nu sunt un reporter de front. Eu sunt un jurnalist de opinie, formulez o opinie grafică bazată pe articole sau interpretari ale faptelor. Caut permanent în cotidian lucruri care rămân valabile. Fac o frescă în care avem, pe de-o parte, ceva universal şi, în cealaltă parte, mesaje adresate momentului, pentru că vreau să prind momentul. Nu mă interesează dacă peste o sută de ani nu mai înțelege nimeni nimic. O parte dintre ele vor rămâne valabile, pentru că redesenez unele lucrări încă din ’92, când au fost făcute prima dată, și uite, în 2017 încă funcționează.

Înțeleg că multe dintre desene sunt făcute mai întâi pe un carnețel. Când ajungeți în fața zidului, știți deja, în mare, ce veți desena?

Sunt două etape distincte. Întâi exersez totul într-un carnețel, este un fel de atelier/poligon de încercare. Desenele mele sunt minime, în sensul că elimină orice fel de floricică sau detaliu. Vreau să le aduc la esență maximă și esența asta o găsesc doar desenând şi desenând şi redesenând. Dacă într-un carnețel sunt două sute de desene, doar douăzeci dintre ele ajung pe zid. Desenez extrem de repede când sunt în fața unei arhitecturi pentru că desenul este deja exersat în carneţel şi în capul meu. Primul desen pe care-l fac se armonizează cu al doilea, primele două cu al treilea ș.a.m.d. Câteodată îmi vine din prima exact ce vreau, altădată e un chin destul de mare până obțin desenul bun de pus pe perete. Lumea crede că sunt trei linii aruncate acolo, dar până la acele trei linii, au fost făcute vreo două mii.

Încă mai sunt oameni care cred că mâzgăliți?

Destul de multă lume crede asta, și nu numai din România, ci de peste tot și, într-un fel curios, au dreptate. Arta mea este în funcție orizontul cultural al privitorului. Mulți nu înțeleg desenele mele ca fiind artă, iar alţii nu le înţeleg pentru că habar nu au despre subiectul X sau Y…

Care a fost cea mai ciudată reacție primită în toți anii aceștia?

Spre surprinderea mea, am avut, în 90% din cazuri, reacții pozitive. Foarte rar am avut reacții adverse. Parcă mai multe sunt acum, pe Facebook. Mi s-a întâmplat să fiu apostrofat în Koln de către o artistă româncă în vârstă. A zis că ceea ce fac nu este artă românească pentru că arta românească este colorată. Ha, ha! Am reacții de toate felurile, dar nu agresive. În Canada, aveam o expoziție într-o bibliotecă, iar biblioteca avea o intrare de sticlă. Am desenat pe ea, iar unui abonat al librăriei, de o anumită vârstă, nu i-a convenit și a făcut o cerere oficială să se șteargă desenele. A fost o lecție de democrație: conducerea bibliotecii a trebuit să se întrunească și să facă un act public prin care să explice că rămân de partea artistului.

Când faceți un performance în străinătate, vă documentați mult despre situația politică și socială de acolo?

Acum există o cultură globală, un fel de conținut comun din Sri Lanka până în Bucegi. Lucrez, în mare, cu stereotipuri, cu branduri la care lumea se poate referi (gen McDonald’s), dar există și subiecte pe care le iau precis din acel loc. Expun mai ales în Europa, iar aici sunt probleme pe care le cunosc. Deci n-am nevoie de o pregătire specială. Dar, în general, dacă știu că am de făcut o expoziție în Oostende (Belgia), cum voi face în martie, sunt atent la știrile de acolo. Le adun şi le pun deoparte. Sunt artiști care merg într-un loc și stau acolo o jumătate de an sau chiar un an și produc un proiect pentru acel loc. Eu am doar cinci zile la dispoziție, dar folosesc fondul comun, general, european, euro-atlantic și, abia pe urmă, îl adecvez la locul respectiv.

Majoritatea știrilor despre dumneavoastră sunt legate de performance-uri și expoziții din afară…

Ce vină am eu dacă lumea nu vrea să vadă ce pereți am desenat la liceul din Târgu Ocna, pe geamurile Muzeului de Artă din Satu-Mare sau în Galeria Raft de la Centrul Multicultural din Brașov? Am prezențe multe și aici, dar lumea nu este atentă. Dacă nu este un muzeu mare, occidental, nu scrie nimeni nimic. Am încercat toată viața să democratizez spațiile de artă, să nu acord o mai mare importanță unei mai mari instituții și să tratez în mod egal Magma din Sfântu Gheorghe cu Centrul Pompidou din Paris, iar cât timp fac asta, sunt foarte încântat de mine.

De ce ați ales să rămâneți în țară?

Niciodată nu am vrut să plec. Sincer? Când eram mai tânăr n-am avut niciodată o ofertă enormă, iar după aia, n-am mai avut nevoie. Nu cred că este așa de simplu să te stabilești în altă parte. Eu unul, nu mă pot rupe de lumea pe care-am observat-o săptămânal prin desene, de 27 de ani. Lumea s-a deschis pentru mine când aveam 29. Nu cunoșteam lumea aia și mi-a luat niște ani s-o înțeleg. Între timp, am investit extrem de multă energie şi muncă, aici, în România. Eu și Lia, soția mea, eram invitați, prin ’97, la Duke University ca să predăm desen şi performance. Am avut o revelație: de ce să educăm noi artiști americani, când cei din România au mult mai multă nevoie de sprijin? În culturile în care expun, lucrurile sunt deja făcute. La noi, sunt multe lucruri care lipsesc și am considerat că e datoria noastră să acoperim golurile alea aici. În momentul în care am putut să plec și să mă întorc, nu a mai fost o problemă. Sunt câteva capitale europene cu zbor direct din Sibiu. Nu mi-am dorit să fiu unul din zecile de mii de artiști din Berlin, când pot fi printre primii din București.

Este adevărat că v-ați făcut un tatuaj cu România pe care l-ați și scos ulterior?

Da, l-am făcut în 1993, pentru că mă simțeam proprietatea regimului Iliescu și l-am scos în 2003, când regimul Iliescu nu mai era și România se orienta spre o identitate europeană clară. Mai glumesc câteodată că, de când am scos tatuajul, am ajuns artist internaţional…

Deci, practic, ați făcut un performance inclusiv pe corpul dumneavoastră…

Da, a fost un fel de sculptură sensibilă, eu fiind sculptura. Am făcut acea lucrare în cadrul Festivalului Internațional de Artă de Performanță de la Timișoara numit Zona de Est. Am scos tatuajul în cadrul unei expoziții internaționale la Kunsthalle Fridericianum din Kassel care se numea “În prăpastia Balcanilor”. În acești zece ani, am avut de negociat o identitate în tranziţie.

Arta dumneavoastră este foarte greu de evaluat. Se întâmplă să regretați anumite desene sau să vi se pară slabe după ceva timp?

Toate lucrările sunt favorite, ele sunt copiii mei. Dacă te referi la o evaluare financiară, eu sunt plătit pentru a desena, nu la bucată. Dacă te referi la o evaluare intelectuală, atunci e vorba de un drum: desenez lumea ca s-o pot înțelege. Fiecare artist are etape în creație, lucrurile se leagă în timp, dar nu este nimic liniar. Nu poț spune că am început să mâzgălesc o pagină pe un colţ de masă și, a doua zi, am ajuns să expun la MoMa din New York. Am avut direcții care nu au dus nicăieri, dar mereu m-am repliat și am învățat mult din accidente. Desenez în felul acesta cam din 1995-1996 și, între timp, am căutat și am reușit, în opinia mea, să-mi mențin aerul de radicalitate, de statement. Desenele mele nu au un mesaj domolit, muzeificat. Nu sunt “frumoase”. Desene mele sunt empatic rele. Muşcă, cu umor, pentru că eu folosesc umorul ca pe-o plastilină.

Vi se pare că încă trăim într-o societate imbecilă?

E chiar mai mult decât pot eu desena. Suntem la un click distanță de cea mai mare bibliotecă din lume, putem vizita virtual orice muzeu, tot ce nu am avut eu în timpul comunismului este la dispoziția tuturor şi poţi merge în 10 minute din Delta Dunării, pe Vârful Omu. Şi noi ce facem? Avem un conținut fabulous în toate domeniile și continuăm să fim înguști, închiși, slabi, intoleranți, absurzi.

Ați fost vreodată tentat să intrați în politică?

Nu. Sunt bun de pe tuşă. Provin dintr-o gândire post-comunistă a societății deschise, soroșistă, că tot e la modă cuvântul. Am o permanentă admirație pentru toate entitățile și asociațiile care se luptă pentru lucruri grele, grozave, mijlocii și mici. Îi apreciez pe cei care își propun să salveze un câine și reușesc asta. Sunt oameni care au salvat păduri, au deschis terenuri de sport pentru copiii care n-aveau unde bate mingea, au donat biciclete orfanilor, au oprit raderea unor munţi  de pe faţa pământului şi au dat jos guverne. Sunt personaje cu un curaj nebun care fac lucruri fenomenale. De această lume sunt atras! Sub societatea asta nebună, mai există încă o Românie cu cetăţeni superbi. Există, în fiecare an, o Gală a Societății Civile, unde 20 de entități iau premii. Numai dacă citeşti ce fac oamenii aștia și-ți mai vine inima la loc.

V-ați simțit în vreun fel discriminat în România? Sau în afară?

Ca artist care face artă experimental, eşti într-o categorie suspectă. Pe vremuri, la Oradea, când comuniştii tremurau etnic, eram trecut la “unguri” din cauza numelui polonez. Pe urmă, în occident, mi se părea că mi se dă un hol în locul peretelui central pentru că sunt român… He, he! Dar nu, nu am fost discriminat. Îți trebuie foarte mulți ani ca să poți dovedi că ceea ce faci tu nu sunt tâmpenii, deși domnul Marga, fostul șef ICR, chiar asta crede în continuare. Domnia sa și domnul Vadim Tudor sunt cei care nu au înțeles niciodată ce fac.

Care este relația dumneavoastră cu religia?

Una confuză. Nu pot spune că sunt credincios. Critic excesele grandomane ale bisericii majoritare, dar cred că, în lumea asta fără busolă trebuie să fim un pic mai înțelegători cu cultele. A fost o surpriză că un popor majoritar ortodox a ales un luteran, mai ales în acest context naţionalist european. Am respect pentru biserică pentru că mama, la vârsta ei, nu are o altă platformă socială.

Cum este să îți împărțiți viața cu un artist diferit ca stil și ca perspectivă?

E foarte mişto să ai un om ca Lia alături. Bineînţeles, în fiecare zi poate apărea un subiect de ceartă casnică sau culturală, dar se compensează pe partea de înțelegere. Este bine să ai tot timpul un sprijin și o privire avizată, profesionistă și cinstită despre ceea ce faci. Dar, în același timp, nu este o viață ușoară, nu este deloc. Mergem pe sârmă amândoi. Ne construim viaţa comună în fiecare zi. Nu este ușor de viețuit cu mine, sunt un animal foarte complicat, este dificil. Fiecare și-a dezvoltat drumul diferit și acum facem echipă. Noi nu semnăm împreună o singură lucrare, noi punem în paralel două discursuri din două direcții diferite.

Povestiţi-mi, vă rog, despre Zidul de la Sibiu și despre Muzeul Cunoașterii.

Zidul este ziarul meu orizontal, iar casa în care locuim găzduiește și “Muzeul Cunoașterii”, care este proiectul exclusiv al Liei.  Facem expoziții comune și le numim “Muzeul Cunoașterii și Alte Povestiri”, iar eu sunt “Alte Povestiri”. Dacă eu tratez cotidianul prin desenele mele, ea tratează, să zicem, științele fundamentale. “Muzeul Cunoașterii” este un fel de muzeu din muzee. Noi am văzut câteva sute de muzee la viața noastră, iar Lia a colecționat din ele câte un obiect, câte o carte poștală, o ascuțitoare, un magnet. Ele sunt la pachet cu cărți pe subiectele respective și cu cercetările Liei, sub formă de diagrame, construite în instalații. Tocmai pentru că prezentăm aceeasi lume în mod diferit, facem destul de multe expoziţii împreună. Uite, avem la Valencia o expoziție, pe 27 ianuarie.

Ce muzică ascultați? Vă uitați la seriale?

Ascult muzică de toate felurile. Fratele meu este muzician. Îmi place si jazz-ul pentru că am crescut cu festivalul lânga noi. Ascult si Pink Floyd, ascult şi chestii la modă si mă uit şi la X Factor (cel englez). Mă uit la blockbustere ca să văd ce e la modă, să fiu la curent cu tot. Mă uit și la Game of Thrones, ăla chiar îmi place. Mai nou, Lia pune Leonard Cohen când lucrăm. Alteori, lucrăm cu televizorul deschis pe Știri…

Ce carte v-a marcat profund?

Noi, în vremea comunismului, am citit foarte multă ficțiune. Am trecut apoi la non-ficțiune și la partea pe care am avut-o urgent de recuperat: cataloage, teorie de artă, lucruri mai complicate. Desenez mult în engleză și, ca să știu slang-ul, citeam romane polițiste americane sau din alea nordice, care se poartă acum. Am fost instruit academic, am făcut o școală generală de artă, un liceu de artă și o facultate de artă. M-am desprins de acest academism desenând după cărți, după Graham Greene sau după existențialismul francez. Încercam să fac sinteza cărții într-o copertă. Am rămas atașat de William Golding, de Marguerite Duras , William Faulkner, adică ceea ce se traducea în România pe la sfârșitul anilor 70. Acum îmi place mult poezia. Pentru că am ilustrat poeți tineri contemporani, ca Elena Vlădăreanu, sau colaborez cu scriitori ca Radu Vancu sau Mihai Vakulovski şi citesc ce scriu ei. Am un mare respect față de poeți și scriitori. Felul în care oamenii aceștia lucrează cu cuvintele mi se pare ceva extraordinar.

Orice om are o ciudățenie. Care este ciudățenia dumneavoastră?

Îmi place să stau la un hotel, oriunde în lume, unde cineva îmi face micul dejun și patul. La micul dejun vreau să beau cafea, să citesc ziare internaţionale și să desenez în carneţel. Sunt asocial dimineața, mă concentrez pe știri. La cafea, în jurul orei 10-11, am cea mai mare creativitate. Altfel, în cursul zilei, merg în curtea Revistei 22, la Green Hours, acolo este biroul meu de vară.

Interviu pentru ‘A list Magazine.

Text: Bogdan Nicolai

 Citește și „Vreau să pot tot ce nu pot”. Interviu cu Marius Manole

About the author:
Has 141 Articles

LEAVE YOUR COMMENT

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RELATED ARTICLES
Parteneri
Bro News

Pagina de media

Chill Brothers

Back to Top